Nu e tȃrziu…

 

Nu e tȃrziu sǎ vedem cǎ totul ȋn jur e atȃt de simplu și de frumos; abia acum am deschis ochii;

Nu e tȃrziu sǎ visǎm și toate visele sǎ se transforme ȋn realitate; abia acum ne-am trezit;

Nu e tȃrziu sǎ pictǎm totul așa cum ne-am dori sǎ fie și cȃt mai colorat; abia acum se țese pȃnza;

Nu e tȃrziu sǎ credem cǎ Dumnezeu e complicele nostru ȋn trecerea prin viațǎ; abia acum Hristos se rǎstingnește pentru noi;

Nu e tȃrziu sǎ sperǎm cǎ acolo, la capǎtul drumului, ne așteaptǎ un nou ȋnceput; abia acum vedem cȃtǎ luminǎ e la capǎt;

Nu e tȃrziu sǎ uitǎm tot rǎul fǎcut nouǎ de unii; abia acum ȋnvǎțǎm sǎ iertǎm;

Nu e tȃrziu sǎ trǎim emoții odatǎ cu fiecare respirație; abia acum simțim mirosul fericirii;

Nu e tȃrziu sǎ iubim așa cum nu am mai iubit; abia acum ți-am atins sufletul cu vȃrful degetelor.

Aș vrea sǎ te vezi prin ochii mei

  

 

            Astǎzi aș vrea sǎ tac, iar tu sǎ-mi asculți tǎcerea și sǎ-mi simți gȃndurile,

            Aceleași de fiecare datǎ cȃnd ajungem la limita dintre cer și pǎmȃnt;

            Aș putea sǎ zbor, iar tu sǎ ȋntinzi brațele și sǎ te iau ȋn zbor cu mine,

            Același zbor de fiecare datǎ cȃnd simțim cǎ ni se zbat aripile;

            Aș vrea sǎ te vezi prin ochii mei, mǎcar cȃteva secunde de-ar dura,

            Sǎ-ți vezi seninul din privire iscat de fiecare datǎ cȃnd mǎ apropii;

            Aș vrea sǎ simți fiecare trǎire a ta, ȋn felul ȋn care o simt eu,

            Sǎ simți ce simt și eu atunci cȃnd ne ridicǎm cǎtre cer;

            Aș putea sǎ ȋți spun la nesfȃrșit aceleași cuvinte, iar tu sǎ te oprești mereu sǎ le asculți,

            Ca și cum nu le-ai auzit niciodatǎ, ca și cum nimic nu ar fi real.

            Aș vrea sǎ stau la aceeași masǎ cu tine, sǎ ȋmi vezi lumina din ochi,

            Sǎ ȋmi citești toate cuvintele ȋncǎ nerostite și care-mi pulseazǎ ȋn gȃnd;

            Aș putea sǎ cred cǎ totul e poveste; cǎ suntem eroii propriului basm,

            Cǎ jocul nostru s-a scris acum mult timp, undeva ȋntre stele.

            Astǎzi aș vrea sǎ uitǎm de tot, sǎ rǎmȃnem undeva, ȋntre cer și pǎmȃnt,

            Unde fiecare gest e vǎzut doar de noi și unde fiecare cuvȃnt ne rǎmȃne doar ȋn suflet;

            Astǎzi aș putea sǎ vin ȋnspre tine și sǎ ȋți vorbesc ca și cȃnd ne-am pierde de lume

            Şi lumii nu i-ar pǎsa niciodatǎ de noi;

            Astǎzi vreau sǎ cred cǎ pentru noi s-a deschis cerul, odatǎ cu ultima ploaie

            În timp ce sufletele noastre au rǎmas ȋmbrǎțișate privindu-l.  

 

Ție pot să îți scriu oricând

 

 Un aer rece și umed îmi pătrunde în nări și simt ușor vântul în timp ce urc ultimele trepte și dau să intru. În stânga, statuia imensă a lui Hristos, iar la picioarele Lui, un biet muritor îngenuncheat, pe lângă care trec cu ignoranță și intru în biserică. Am în față niște gratii de care nu pot să trec și undeva, în față, într-o lumină slabă, zăresc altarul plângând însingurat. Azi nu are nimeni voie să se apropie, azi suntem străini în Casa Domnului. Am rămas câteva minute pe loc, privind în jur și încercând să înțeleg de ce atâta îndepărtare într-un loc care ar trebui să ne apropie. La ieșire, același biet muritor, stând acum la o distanță mai mare de statuia Mântuitorului, plângând și rugându-se cu tot sufletul, trăind fiecare cuvânt al rugăciunii sale. M-am oprit lângă el și am început să îți scriu. Ştii, ție pot să îți scriu oricând,

Pentru că te port mereu în suflet, oriunde aș fi;
Pentru că îți simt toate trăirile;
Pentru că o fac fără să mă cenzurez; cum aș putea cenzura ceea ce simt?
Pentru că pot să o fac de fiecare dată când vreau să îți spun ceva;
Pentru că scriu de fiecare dată când simți că vrei să auzi ceva de la mine;
Pentru că ne spunem multe în gând; și câte gânduri le-am vrea vorbite și nu îndrăznim să le rostim;
Pentru că te iubesc indiferent de vreme; până și din soare cade ploaia peste noi și picăturile ne ard sufletele;
Pentru că sunt mereu lângă tine și trebuie să îți vorbesc;
Pentru că nu scriu la întâmplare;
Pentru că fiecare cuvânt pe care ți-l scriu se traduce în aceleași cuvinte;
Pentru că nu pot să vorbesc, dar uneori nici nu pot să tac;
Pentru că atunci când scriu trăiesc totul altfel.

Am plecat, lăsându-l acolo, pe el, acel biet muritor îngenuncheat, ce plângea la picioarele însângerate ale lui Hristos, iar aerul rece și umed îmi pătrunde în nări și vântul adie ușor, măturând chiștoacele aruncate la marginea trotuarului. 

Lasǎ-mǎ…

 

Lasǎ-mǎ sǎ mǎ plimb desculțǎ prin iarba rece și umedǎ, sǎ simt cum calc pǎmȃntul ȋn picioare;

Lasǎ-mǎ sǎ privesc norii cum aleargǎ parcǎ pe cer, grǎbiți sǎ nu se risipeascǎ;       

Lasǎ-mǎ sǎ ating frunzele ce cad sub privirile noastre și mor purtate de vȃnt pe cǎrare;

Lasǎ-mǎ sǎ ascult vȃntul cum ȋși face loc printre copaci și rupe sǎlbatic crengile moarte;

Lasǎ-mǎ sǎ mǎ așez pe bancǎ, lȃngǎ tine, fǎrǎ sǎ spun ceva; aleg sǎ tac;

Lasǎ-mǎ sǎ vǎd ce se ȋntȃmplǎ ȋn sufletul tǎu, era atȃta zbucium și-acum e doar luminǎ;

Lasǎ-mǎ sǎ ȋți ating degetele amorțite de frig și umezealǎ, cȃnd frunzele cad peste noi;

Lasǎ-mǎ sǎ ȋți strȃng palma ȋntr-a mea, ca de fiecare datǎ cȃnd simți cǎ ți-e teamǎ;

Lasǎ-mǎ sǎ ȋți spun tot ce cred cǎ nu s-a spus niciodatǎ, iar tu asculți ceva ce cunoști;

Lasǎ-mǎ sǎ ȋți privesc ochii, acum plini de lacrimi de la atȃta ploaie cȃtǎ e ȋntre noi;

Lasǎ-mǎ sǎ cred ȋn tine cum nu mai crede nimeni, de parcǎ ar conta cine crede ȋn noi;

Lasǎ-mǎ sǎ fiu eu de fiecare datǎ cȃnd mǎ apropii și tu sǎ ai curajul sǎ spui ce gȃndești;

Lasǎ-mǎ sǎ plec, sǎ mǎ plimb singurǎ, ȋn tǎcere; am sǎ-mi las sufletul lȃngǎ tine, pe bancǎ. Sǎ nu uiți sǎ ȋl iei la plecare; l-am lǎsat ca sǎ ȋl porți cu tine mereu.

Cuvȃntul devine mai presus de noi

 

Acum nu avem la ȋndemȃnǎ decȃt cuvinte. Fiecare gest iscat din senin, se așteaptǎ sǎ fie urmat de cuvinte, de gȃnduri vorbite. Şi fiecare gȃnd e urmat de tǎcere.

Tac…și mǎ eliberez de toate gȃndurile ca și cum le-aș rosti, ca și cum ți le-aș spune; de fiecare datǎ aceleași; iar tu le asculți ca pe ceva ce nu ai auzit niciodatǎ.

Am plecat cu gȃndul departe…atȃt de departe, ȋncȃt nu-mi mai auzeam nici respirația; mǎ risipeam acolo, undeva cǎtre cel mai ȋndepǎrtat loc… de tine.

Am ȋncercat sǎ gǎsesc cȃteva cuvinte, sǎ pot sǎ revin, sǎ pot sǎ ȋți spun tot ce a rǎmas nespus. Iar tu…taci, cu palmele umede de atȃta ploaie de gȃnduri.

Simți cum cuvintele mele se preling și curg printre degetele tale, iar palmele ȋți rǎmȃn arse. Sunt doar cuvinte, e tot ce avem acum; iar cuvȃntul devine mai presus de noi. Acum fiecare cuvant e lacrimǎ, e zȃmbet, e ceea ce trǎim; cuvȃntul suntem noi.