Într-o zi, mi-ai bătut la ușă; ți-am deschis temătoare, ca de fiecare dată când vedeam câte o lumină trecând prin fața casei mele. M-am oprit în prag să văd dacă flacăra ta mă arde. Te-am luat în palmă și ți-am simțit căldura, iar lumina din tine scânteia. Te-am privit îndelung să pot înțelege care sunt părțile acelea întunecate care te dor și care vibrează mereu, nelăsându-te să-ți găsești liniștea.
Te-am înțeles, am înțeles emoțiile ce le purtai mereu în tine, ce îți tăiau respirația, dar care îți dădeau starea aceea de bine, de care nu îndrăzneai să crezi că există.
Te- am poftit înăuntru și te-am așezat acolo unde îți era locul, acolo unde erai așteptat. Acolo era liniștea ta, era încrederea și forța cu care ai înfruntat cu bine totul. Acolo puteai fi tu, întreg și sincer, fără ocolișuri, fără aparențe salvate inutil.
Te-ai liniștit, ești doar lumină, ești doar căldură, ești scânteie. Toată întunecimea s-a transformat în lumină, în viață. Și încă te mai iau și azi în palmă, ȋți privesc scânteia, te simt cum te joci cu degetele-mi reci și ude de la ploaia ce cade printre ele. Te îmbrățișez de fiecare dată, te simt cum mă arzi ușor și te pun mereu acolo unde îți e locul, în sufletul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu