Aș fi vrut…

Aș fi vrut sǎ pot sǎ ȋți zȃmbesc…

Așa, ca de fiecare datǎ cȃnd te priveam, dar nu am ȋndrǎznit. Mi-am dat seama cǎ nu mai existam, ne-am descompus ȋn particule fine și ne-am risipit.

Aș fi vrut sǎ pot sǎ ȋți vorbesc...

 Așa, ca de fiecare datǎ cȃnd simțeam cǎ nu pot sǎ ȋți vorbesc decȃt ție. Mi-am dat seama cǎ trebuie sǎ tac, cǎ nu vrei sǎ auzi nimic, decȃt tǎcerea umbrei mele.

Aș fi vrut sǎ te ating...

 Așa, ca de fiecare datǎ cȃnd simțeam o nesiguranțǎ și uneori poate chiar prea multǎ putere. Mi-am dat seama cǎ distanța e prea mare și nu aș mai ajunge niciodatǎ.

Aș fi vrut sǎ te ascult...

 Așa, ca de fiecare datǎ cȃnd ȋți ascultam orice poveste, dar mi-am dat seama cǎ tǎcerea ta e tot mai dureroasǎ și am ȋnceput sǎ mǎ retrag.

Aș fi vrut sǎ nu plȃngi...

 Așa, ca de fiecare datǎ cȃnd lacrimile ȋți curgeau pe foile ȋncǎ nescrise. Mi-am dat seama cǎ fiecare lacrimǎ ardea ȋn jurul nostru pȃnǎ cȃnd totul a fost mistuit.