Astǎzi…

 

            Astǎzi ȋmi va fi dor de tine, ca ȋn fiecare zi. Pentru cǎ, cu fiecare zi care trece, suntem noi. Pentru cǎ azi, mai mult ca ieri, aș vrea sǎ fiu lȃngǎ tine, sǎ pot sǎ ȋți spun tot ceea ce scriu și ce nu am scris ȋncǎ. Şi scriu. Zilnic. Ca și cum scriu totul pentru prima datǎ, ca și cum le-ai citi pentru prima datǎ. Azi, nu e cu nimic diferit de ieri, doar o zi de dor ȋn plus; o zi ȋn care sufletele ȋși plȃng ȋmbrǎțișarea.

            Astǎzi am sǎ vin ȋn ȋntȃmpinarea ta, atingȃndu-te ca pe ceva efemer, ca pe ceva ce se risipește odatǎ cu fiecare clipire. Pentru cǎ astǎzi am luptat din nou pentru fericirea ta. Am luptat pentru zȃmbetele tale, pentru sclipirea aceea din ochi pe care o ai de fiecare datǎ cȃnd mǎ privești.

            Astǎzi mǎ simt lȃngǎ tine mai mult ca oricȃnd. Pentru cǎ sunt acolo, pulsez ȋn inima ta și ȋți trǎiesc fiecare impuls. Azi sunt ȋn sufletul tǎu și lupt cu tot ȋntunericul din el, transformȃndu-l ȋn scȃntei fine de luminǎ; sunt acolo unde nu existǎ aer, decȃt culoare; trǎiesc ȋn tonurile sufletului tǎu, mereu schimbǎtoare, mereu trecȃnd de la agonie la extaz.

            Astǎzi ȋți construiesc ȋn suflet castele de nisip, cu ziduri de apǎrare de care sǎ nu poatǎ trece niciun rǎzboinic; și arboratǎ pe donjon am sǎ pun flacǎra din inima mea, sǎ ardǎ veșnic și sǎ-ți lumineze calea; ușa castelului sǎ-mi fie deschisǎ, sǎ vin la tine și peste veacuri, sǎ ȋți spun aceleași douǎ cuvinte și tu sǎ le ȋntemnițezi acolo sus, ȋn turn.

            Astǎzi te țin de mȃnǎ și nu am de gȃnd sǎ ȋți dau drumul, am sǎ-mi ȋncleștez degetele ȋn jurul pǎlmii tale și am sǎ-ți simt fiecare vibrație. Pentru cǎ azi e atȃta nevoie de tǎcere, ȋncȃt fiecare cuvȃnt dispare odatǎ cu fiecare gȃnd al nostru. Astǎzi zburǎm odatǎ cu fiecare atingere,  astǎzi nu mai e nimic care sǎ ne ținǎ prizonieri pe pǎmȃnt.