Te iau de mână și zbor cu tine de la un capăt la altul al pământului, să uităm de noi, să ne prăbușim în ocean, să înotăm printre toate epavele din adâncuri și să descoperim lumi necunoscute. Nu te teme, nu am să te las de mână, vom trăi pe fundul oceanului, vom înota printre corali și ne vom îmbrăca în alge, iar peștilor rǎpitori le vom deveni pradǎ. Evadǎm din cȃnd ȋn cȃnd pe pǎmȃnt, sǎ simțim nisipul umed sub tǎlpile roase de sare. Ne ȋneacǎ aerul umed, ne chinuim sǎ respirǎm, privim cerul și din el parcǎ coboarǎ ȋnspre noi sute de pescǎruși. Vom străbate oceanul, la fel cum îl străbat navele, gonind de la un port la altul, însă noi nu ne vom opri pe pământ, noi ne vom scufunda în fericirea din adâncuri, acolo unde nu a îndrăznit ȋncǎ nimeni.
Toamna, vom reveni pe uscat doar pentru a-i admira culorile. Ne vom plimba pe cărări pline de frunze dăruite pământului, printre copaci desfrunziți, abandonați cerului, așa cum ne-am abandonat noi cândva trupurile și am zburat către rai. Ce toamnă! Atâta grație, că până și ploii îi vine să cedeze în fața ei, de teamă că îi va uda mătăsurile cu care ne învăluie. Te temeai de fiecare dată când oboseam și simțeai că nu te mai țin atât de strâns. Te lăsai pradă gândurilor de teamă că vom cădea la pământ; am îngenuncheat de atâtea ori încât îți venea greu să crezi că nu am să renunț. Dar nu renunțam la povestea noastră niciodată, o scriam rând cu rând, împreună.
Am deschis încet ochii, trezită de ropotul ploii ce bătea în geam; era alb totul în cameră, pereți, geamuri, mobilier și nu știam unde sunt, nici în ce vreme; nu știam ce e dincolo de pereții aceia albi. Am simțit că te țin în brațe, ȋți simțeam respirația, dormeai ȋn adȃncul oceanului, ȋntre vise și fericirea ne veghea sufletele; era atȃta liniște ȋn noi... și ploaia fredona cele mai ample lucrǎri ale toamnei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu