La pas cu tine, toamnǎ

   Am apucat la pas cu tine, toamnă, părea că astăzi te grăbești, că vrei să te risipești peste timp, să lași loc gerului să se așterne peste noi. Pășeam prin frunzele cǎzute și încercam să mențin ritmul impus de tine, ca și cum toată graba asta mă aducea din nou la viață.
            Alei pustii, ici-colo câțiva oameni ce ne rămân în urmă și alții ce aleargă înspre noi, copacii până nu demult umbroși se dezgolesc în fața ta, iar vântul le ciuntește coroanele. În jurul nostru, ești tu peste tot, te lași purtată pe brațe de sfinți în timp ce din cer te plâng toți arhanghelii cu lacrimi de foc. Aluneci printre nori și ne cufunzi în măreția ta, pe noi, muritorii ce te iubim pentru culorile tale, pentru aerul tău, pentru lacrimile tale, atât de cerute de pământ. Ești uneori atât de rece, încât ne tai cu privirea aruncata ca o lance asupra noastră și noi rǎmȃnem ȋmpietriți privindu-te, ȋn timp ce ȋți iubim fiecare adiere.

E plin de tine ȋn noi, ȋn toți... ne ești toamnǎ ȋn priviri și ȋn suflet...

Pǎșesc alǎturi de tine zi de zi, simțindu-te atȃt de aproape, ȋncȃt te ating pe frunzele ruginii, pe ploaia din tine, pe culorile ce prind din tine viațǎ și sfȃrșesc toate odatǎ cu primul ger.

Hai! Te invit la o cafea aici, pe terasa din colțul strǎzii; vom sta la masa de sub castanul ce ȋși apleacǎ ramurile ȋn fața ta, ȋncercȃnd sǎ te cuprindǎ, sǎ te ținǎ pe loc, sǎ nu-i mai pleci, sǎ ȋi rǎmȃi toamnǎ mereu, dezvelindu-i bustul de frunze. Şii, mi-am dorit ȋn fiecare an sǎ beau o cafea cu tine, dar ȋmi treceai parcǎ nevǎzutǎ, pȃnǎ cȃnd am decis sǎ te aștept pe aleea ce te aduce cǎtre sufletele noastre.

Ne pǎtrunzi ȋn suflet de fiecare datǎ cȃnd vine vremea ta, iar noi te trǎim ca și cum ai fi perfectǎ, vie și te risipești ȋntr-un aer ȋnecǎcios și umed, urcȃnd scǎrile cǎtre cer și privind cum peste noi se așterne gerul.