Lasǎ-mǎ…

 

Lasǎ-mǎ sǎ mǎ plimb desculțǎ prin iarba rece și umedǎ, sǎ simt cum calc pǎmȃntul ȋn picioare;

Lasǎ-mǎ sǎ privesc norii cum aleargǎ parcǎ pe cer, grǎbiți sǎ nu se risipeascǎ;       

Lasǎ-mǎ sǎ ating frunzele ce cad sub privirile noastre și mor purtate de vȃnt pe cǎrare;

Lasǎ-mǎ sǎ ascult vȃntul cum ȋși face loc printre copaci și rupe sǎlbatic crengile moarte;

Lasǎ-mǎ sǎ mǎ așez pe bancǎ, lȃngǎ tine, fǎrǎ sǎ spun ceva; aleg sǎ tac;

Lasǎ-mǎ sǎ vǎd ce se ȋntȃmplǎ ȋn sufletul tǎu, era atȃta zbucium și-acum e doar luminǎ;

Lasǎ-mǎ sǎ ȋți ating degetele amorțite de frig și umezealǎ, cȃnd frunzele cad peste noi;

Lasǎ-mǎ sǎ ȋți strȃng palma ȋntr-a mea, ca de fiecare datǎ cȃnd simți cǎ ți-e teamǎ;

Lasǎ-mǎ sǎ ȋți spun tot ce cred cǎ nu s-a spus niciodatǎ, iar tu asculți ceva ce cunoști;

Lasǎ-mǎ sǎ ȋți privesc ochii, acum plini de lacrimi de la atȃta ploaie cȃtǎ e ȋntre noi;

Lasǎ-mǎ sǎ cred ȋn tine cum nu mai crede nimeni, de parcǎ ar conta cine crede ȋn noi;

Lasǎ-mǎ sǎ fiu eu de fiecare datǎ cȃnd mǎ apropii și tu sǎ ai curajul sǎ spui ce gȃndești;

Lasǎ-mǎ sǎ plec, sǎ mǎ plimb singurǎ, ȋn tǎcere; am sǎ-mi las sufletul lȃngǎ tine, pe bancǎ. Sǎ nu uiți sǎ ȋl iei la plecare; l-am lǎsat ca sǎ ȋl porți cu tine mereu.