Ție pot să îți scriu oricând

 

 Un aer rece și umed îmi pătrunde în nări și simt ușor vântul în timp ce urc ultimele trepte și dau să intru. În stânga, statuia imensă a lui Hristos, iar la picioarele Lui, un biet muritor îngenuncheat, pe lângă care trec cu ignoranță și intru în biserică. Am în față niște gratii de care nu pot să trec și undeva, în față, într-o lumină slabă, zăresc altarul plângând însingurat. Azi nu are nimeni voie să se apropie, azi suntem străini în Casa Domnului. Am rămas câteva minute pe loc, privind în jur și încercând să înțeleg de ce atâta îndepărtare într-un loc care ar trebui să ne apropie. La ieșire, același biet muritor, stând acum la o distanță mai mare de statuia Mântuitorului, plângând și rugându-se cu tot sufletul, trăind fiecare cuvânt al rugăciunii sale. M-am oprit lângă el și am început să îți scriu. Ştii, ție pot să îți scriu oricând,

Pentru că te port mereu în suflet, oriunde aș fi;
Pentru că îți simt toate trăirile;
Pentru că o fac fără să mă cenzurez; cum aș putea cenzura ceea ce simt?
Pentru că pot să o fac de fiecare dată când vreau să îți spun ceva;
Pentru că scriu de fiecare dată când simți că vrei să auzi ceva de la mine;
Pentru că ne spunem multe în gând; și câte gânduri le-am vrea vorbite și nu îndrăznim să le rostim;
Pentru că te iubesc indiferent de vreme; până și din soare cade ploaia peste noi și picăturile ne ard sufletele;
Pentru că sunt mereu lângă tine și trebuie să îți vorbesc;
Pentru că nu scriu la întâmplare;
Pentru că fiecare cuvânt pe care ți-l scriu se traduce în aceleași cuvinte;
Pentru că nu pot să vorbesc, dar uneori nici nu pot să tac;
Pentru că atunci când scriu trăiesc totul altfel.

Am plecat, lăsându-l acolo, pe el, acel biet muritor îngenuncheat, ce plângea la picioarele însângerate ale lui Hristos, iar aerul rece și umed îmi pătrunde în nări și vântul adie ușor, măturând chiștoacele aruncate la marginea trotuarului.