Cristale

 

Cȃnd ți-am ȋntins mȃna,

Ţi-am simțit vȃrfurile degetelor reci și amorțite

Învǎluite ȋn aerul rece și umed;

De cȃt curaj aveam nevoie sǎ nu le frȃng,

Sǎ le ȋnvelesc doar cu cǎldura mea…

Cȃnd ți-am privit surȃsul,

Am vǎzut durerea din spatele ochilor tǎi

Ce striga parcǎ ȋn ȋnaltul cerului;

De cȃtǎ putere aveam nevoie sǎ pot

Surȃde alǎturi de tine.

Cȃnd ți-am auzit glasul,

Am ȋntors privirea cǎtre tine, deși știam cǎ dispari

Şi ȋn jur se așterne tǎcerea.

De cȃtǎ libertate aveam nevoie sǎ pot zbura

Încotro se auzea glasul acela.

Cȃnd ți-am șters lacrimile,

Am vȃzut cum ȋmi cad ȋn palme mii de cristale

Ce-mi rǎneau ușor inima și lǎsau dȃre sȃngerii;

De cȃtǎ credințǎ aveam nevoie sǎ le pot vindeca,

Sǎ pot aduna alte și alte cristale.

Cȃnd ți-am ȋntȃlnit fericirea din suflet,

Am rǎmas cu mȃinile ȋntinse, privindu-ți surȃsul

Şi auzindu-ți glasul tot mai aproape,

Iar ȋn jur se risipeau ȋn adierea vȃntului

Mii de cristale preschimbate ȋn petale de flori.

Cutie albastrǎ, cu capac de cristal

 

Lasǎ-mǎ sǎ tac alǎturi de tine,

Sǎ privesc cum cerul se deschide ȋn puterea nopții

Şi cad pe rȃnd stele; una cȃte una,

Iar undeva, departe, cineva le adunǎ pe toate

Într-o cutie albastrǎ, cu capac de cristal.

Şi dupǎ o vreme ȋi dǎ cȃte un nume fiecǎreia

Şi le pune la loc, acolo sus, pe cer,

Le vorbește ȋncet, le dǎ strǎlucirea,

Aprinzȃnd ȋn ele o viațǎ ce le trece noapte cu noapte.

Lasǎ-mǎ sǎ mǎ plimb printre frunzele ruginii,

Sǎ simt umezeala atȃt de rece din ele,

Iar ele foșnesc strivite de tǎlpile-mi goale

Şi mor pe veci uitate ȋn țǎrȃna moale și ternǎ.

Ele nu mai renasc; ele nu sunt adunate

În cutia albastrǎ, cu capac de cristal

În care stelele se joacǎ cu degetele lungi

Ale Acelui care le ia una cȃte una

Şi le așeazǎ pe fiecare la locul lor

Acolo…pe cerul ȋntunecat.

Cǎlǎtori

 

Suntem pe zi ce trece tot mai furioși,

Cȃnd tot ȋn jur e ȋnchistat ȋn neputințǎ,

Uitǎm sǎ punem prețul pe credințǎ,

Uitǎm cǎ suntem niște pǎcǎtoși.

 

Şi ȋndrugǎm adesea rugi absurde

De parcǎ cineva ne e pe veci dator

Sǎ ne aline rǎnile ce dor,

S-audǎ strigǎtul ce-n van se pierde.

 

Suntem pe zi ce trece tot mai rǎbdǎtori

Şi cufundați adȃnc ȋn ȋntuneric,

Visǎm cǎ tot ȋn jur pare feeric,

Cǎ astǎzi suntem simpli cǎlǎtori.

Ploaia

 

Ce frumos e totul ȋn jur,

Cȃnd picǎturile de ploaie se joacǎ pe asfalt;

Ne cheamǎ parcǎ sǎ le atingem,

Sǎ le simțim curgȃndu-ne printre degete;

Ce liniște tulburǎtoare ȋn jur,

Se aude doar ploaia cǎzȃnd printre frunze,

Iar copacii ȋși scuturǎ revigorați ramurile

Şi picǎturile cad ușor pe pǎmȃnt;

Ce veselie ȋn toatǎ joaca lor,

Ce bucurie cȃnd ating pǎmȃntul,

De parcǎ ar fi de mult timp așteptate

Sǎ ȋnveseleascǎ totul, sǎ renascǎ.

Ce frumos e totul ȋn jur,

Cȃnd ploaia cade pe sub stele,

Cȃnd prind ȋn palme zeci de picǎturi

Şi totul parcǎ prinde viațǎ…

De dorul ei

 

 Cad frunze, copacii plȃng printre alei

În parcul pǎrǎsit de viațǎ

Iar el, ȋnmǎrmurit de dorul ei,

De amintiri umbrite se agațǎ.

 

Cu pași greoi, pǎșește pe-o alee

Ducȃnd pe umeri propria-i soartǎ,

În gȃnd purtȃnd-o doar pe ea, femeie

Ce astǎzi e-o fǎpturǎ moartǎ.

 

Se-așeazǎ-nfrigurat pe-o bancǎ

Pe care-au stat de-atȃtea ori, tǎcuți,

Fǎrǎ cuvinte, gesturi, parcǎ stȃncǎ

Doar el și ea, de pe acum pierduți.

 

Degeaba dorul uneori ȋl doare

Şi cautǎ rǎspuns ȋn tot ce-a fost,

O plȃnge crunt și fǎrǎ de pudoare,

Trǎind trecutul ȋntr-un prezent anost.