Lasǎ-mǎ sǎ tac alǎturi de tine,
Sǎ privesc cum cerul se deschide ȋn puterea nopții
Şi cad pe rȃnd stele; una cȃte una,
Iar undeva, departe, cineva le adunǎ pe toate
Într-o cutie albastrǎ, cu capac de cristal.
Şi dupǎ o vreme ȋi dǎ cȃte un nume fiecǎreia
Şi le pune la loc, acolo sus, pe cer,
Le vorbește ȋncet, le dǎ strǎlucirea,
Aprinzȃnd ȋn ele o viațǎ ce le trece noapte cu noapte.
Lasǎ-mǎ sǎ mǎ plimb printre frunzele ruginii,
Sǎ simt umezeala atȃt de rece din ele,
Iar ele foșnesc strivite de tǎlpile-mi goale
Şi mor pe veci uitate ȋn țǎrȃna moale și ternǎ.
Ele nu mai renasc; ele nu sunt adunate
În cutia albastrǎ, cu capac de cristal
În care stelele se joacǎ cu degetele lungi
Ale Acelui care le ia una cȃte una
Şi le așeazǎ pe fiecare la locul lor
Acolo…pe cerul ȋntunecat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu