Cad frunze, copacii plȃng printre alei
În parcul pǎrǎsit de viațǎ
Iar el, ȋnmǎrmurit de dorul ei,
De amintiri umbrite se agațǎ.
Cu pași greoi, pǎșește pe-o alee
Ducȃnd pe umeri propria-i soartǎ,
În gȃnd purtȃnd-o doar pe ea, femeie
Ce astǎzi e-o fǎpturǎ moartǎ.
Se-așeazǎ-nfrigurat pe-o bancǎ
Pe care-au stat de-atȃtea ori, tǎcuți,
Fǎrǎ cuvinte, gesturi, parcǎ stȃncǎ
Doar el și ea, de pe acum pierduți.
Degeaba dorul uneori ȋl doare
Şi cautǎ rǎspuns ȋn tot ce-a fost,
O plȃnge crunt și fǎrǎ de pudoare,
Trǎind trecutul ȋntr-un prezent anost.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu