Vis trecut

 

La cǎpǎtȃiul tǎu ȋmi las azi crucea

Şi zȃmbetul, trecutul, amintirea,

Însǎ durerea ce chipul ți-o aratǎ

N-am sǎ o las sǎ-ți tulbure-adormirea.

 

Eu – abandonat ȋn gesturi și ȋn lacrimi,

Tu te grǎbeai – așa cum faci și-acum –

Sǎ-mi spui cu neschimbata ta tandrețe

Cǎ astǎzi suntem morți ȋntr-un prezent postum.

 

Am vrut sǎ-ți spun doar ceea ce știai,

Dar eu tǎceam… poate descurajat

De ochii tǎi… lumina ta …

Şi ai plecat…

Absent

 

Tǎcut… se plimba

Prin camera umbritǎ de trecut,

Cu pași greoi și fǎrǎ sǎ mai știe

Tot ce a scris, de ce-I atȃt de abǎtut…

Şi tace… cuvintele-s absente…

Ecouri vagi se-ntrezǎresc ȋn minte,

Cumplita teamǎ notatǎ pe hȃrtie

Aduce și ȋndeamnǎ suferințe.

De-ar scrie… ȋn tǎcere…

Acele rȃnduri vag subliniate

N-ar fi decȃt o simplǎ parodie

A vieíi lui trecute și uitate.

Iadul inimii

Ard ȋntr-un foc mocnit şi tac

Răbdȃnd durerea cu ochii ȋnchişi

Şi n-am să scot din mine-un sunet,

Doar cȃnd cărbunii vor fi stinşi.

 

Simt cum durerea creşte-n mine

Şi lacrimile-mi curg pe faţă,

Dar nu ajung să spun nimic,

Căci sunt cristale mici de gheaţă.

 

Aud parcă un zgomot puternic,

Dar ştiu că inima-mi se zbate

Şi n-o provoc la sentimente

Care ȋi sunt de tot luate.

 

Cad ȋntr-o prăpastie adȃncă

Şi simt că n-am s-ajung pămȃntul,

Mi-e teamă să privesc ȋn jos

Căci doar la viaţă-mi este gȃndul.

 

Luptând cu mine

 

Trec uneori zile ȋn şir

Fără să ştiu ce se ȋntamplă

În jurul meu şi-n lumea-ntreagă

Şi stau cu mainile-mi la tȃmplă.

 

Dar cȃnd ȋntr-un final

Aud durerea care strigă,

Întorc privirea către soare

Şi-i cer lui să mă ȋnvingă.

 

Plecat apoi peste cadavre

Şi plecat peste durere,

Ştiu că la final ȋnving

Căci soarele n-are putere.

 

Înving soarele cu uşurinţă

Căci ȋmi permite să-l ating,

Ştiu că greu ȋmi ȋnving eu-l

Dar am să lupt pană mă sting.