“Te rog, Doamne, ne iartǎ pe noi, pǎcǎtoșii!”
Cerul… cȃte lumini, cȃți ȋngeri, cȃți sfinți, cȃte suflete…
E plin cerul de suflete, lumini lipite una de alta, unele calde, altele reci și toate iscate de Dumnezeu. Suntem atȃt de multe suflete, ȋncȃt simțim uneori cǎ pȃnǎ și cel mai apropiat ne devine strǎin, ne judecǎm unul pe altul, rǎbufnim deseori, ne certǎm, ca mai apoi sǎ ne dǎm seama cǎ suntem sus, ȋn cer, cu toți sfinții lȃngǎ noi și coruri de ȋngeri ne cȃntǎ neobosite.
Am stat lipite de veacuri pǎmȃntene, noi, douǎ suflete rǎtǎcite ȋn cer și ascultam povețele sfinților trimiși de Dumnezeu sǎ ne ȋnvețe cum sǎ ne trǎim iubirea pe pǎmȃnt. Era atȃta liniște ȋn noi, atȃta ȋmpǎcare, spulberatǎ ȋn noaptea ȋn care cerul a plouat cu stele și s-a stȃrnit o furtunǎ de suflete; atunci am rǎmas singur… și de atunci, tot mai singur, iar tu prindeai viațǎ pe pǎmȃnt, deveneai om, cu trup și cu suflet. Iar eu te priveam de aici, de sus și ȋl rugam pe Dumnezeu sǎ mǎ trimitǎ la tine, cǎ ȋntre atȃtea suflete, eu eram cel mai singur și cel mai lipsit de tine. Şi de fiecare datǎ cȃnd ȋl rugam, El ȋmi cerea sǎ am rǎbdare, chiar dacǎ mǎ durea dorul de tine. Te-am plȃns pȃnǎ cȃnd am observant cum se uitau de lung la mine celelalte suflete, cum mǎ descurajau privirile lor și ȋn loc sǎ ȋmi fie alǎturi, aruncau ȋn mine cu scȃntei foarte reci. Am rǎbufnit ȋn fața lor și am iscat o ceartǎ ȋncȃt am zguduit tot cerul și fiecare suflet a ȋnceput sǎ ȋși spunǎ durerea. Am fost cu toții ascultați de Dumnezeu și nu ne-a judecat pe niciunul; Mi-a privit lumina, parcǎ tot mai stinsǎ, iar eu, un suflet ȋnsingurat cazut la picioarele Lui, ȋl ȋntrebam… de tine.
L-am mȃniat pe Dumnezeu certȃndu-ne, era dezamǎgit de noi, dar eram ai Lui și ne iubea; eram pǎcǎtoșii acum fǎrǎ de pǎcat.
“Doamne, te rog, de mǎ trimiți pe pǎmȃnt, valurile sǎ ȋmi trezeascǎ simțurile și trupul sǎ mǎ gǎzduiascǎ”
M-am trezit cȃnd un val mi-a ajuns la nǎrile ȋngropate de nisip și stǎteam ghemuit ȋn umezeala rece. Dumnezeu m-a trimis aici, pe pǎmȃnt, m-a aruncat ȋn valuri și din adȃncuri am plonjat pe nisip. Eu, un suflet simplu și vulnerabil de acolo, din cer, obosit de atȃtea vieți trǎite și descurajat de propria soartǎ. Am stat o vreme sǎ mǎ obișnuiesc cu noua mea fǎpturǎ, cu noua mea inimǎ ce bǎtea speriatǎ de viațǎ și cȃnd m-am ridicat, am vazut pǎmȃntul la picioarele mele, cuprinzȃndu-le cu nisipul ud și rece. Eram un suflet viu, aruncat de valuri ȋn viațǎ și care ȋși uitase rostul aici, pe pǎmȃnt, odatǎ cu prima clipire a ochilor. Mǎ dureau ochii cȃnd am ȋncercat sǎ ȋi deschid, mǎ durea lumina din ei, mai puternicǎ ca orice sǎgeatǎ a vreunui demon de sus. Uitasem ce mǎ așteaptǎ aici, ȋn lumea asta; parcǎ mi-am lǎsat memoria undeva pe fundul oceanului devenind o epavǎ a ȋnchipuirii mele.
Am pornit descurajat la drum, lǎsȃnd oceanul ȋn urmǎ și ajungȃnd tot mai aproape de niște munți. Am ȋnceput urcușul, greu, foarte greu. Am ȋntȃlnit pe drum oameni cu suflet, unii de ȋnger și alții de demon; ȋmi continuam drumul temǎtor și pustiit de atȃt urcuș și coborȃș ce mi se ivea ȋn cale, dar mi-am propus sǎ nu renunț, sǎ te caut oricȃt ar dura. Am cǎzut de nenumǎrate ori, mi-am strivit genunchii de pietre și ȋngeri au venit sǎ mǎ ridice și sǎ ȋmi dea putere sǎ-mi continui drumul. Priveam adesea cerul și vedeam ascunși dupǎ nori ȋngeri ce mǎ ȋndemnau sǎ mǎ ȋndrept cǎtre tine. Eram doar un suflet lipsit de putere, ȋn cǎutarea ta; aveam o inimǎ primitǎ aici pe pǎmȃnt și care mǎ speria de fiecare datǎ cȃnd pierdea ritmul impus de mine; o vedeam cum pulsa un lichid roșu și mi-l arunca prin toate venele, ȋntr-un circuit creat perfect pentru oameni. Eram de acum om, eram unul dintre ei, eram ȋn trup de muritor eu, suflet aruncat de valuri pe țǎrm. Am strǎbǎtut pǎmȃntul cǎutȃndu-te, am avut uneori tovarǎși de drum, de care m-am lepǎdat odatǎ cu prima ranǎ ce mi-au provocat-o. Pe unii credeam cǎ ȋi iubesc, pe alții i-am disprețuit, dar a fost necesar sǎ trǎiesc printre ei; pentru cǎ ei mǎ ȋndreptau cǎtre tine. Am ajutat, am fost alǎturi de mulți, am rȃs cu unii și cu alții am plȃns, dar nu m-am lepǎdat de tine, te-am cǎutat continuu.
M-a vizitat un sfȃnt ȋntr-o noapte; era unul din cei cu care vorbeam din cȃnd ȋn cȃnd și care nu mǎ judeca niciodatǎ, ba mai mult, se juca cu lumina din mine și ȋmi dǎdea de fiecare datǎ, ȋnainte de plecare, putere și lacrimi. Îmi spunea, ȋndreptȃndu-se spre ușǎ, cǎ puterea și lacrimile sunt doar pentru suflet și cǎ trebuie sǎ ajung cu ele cȃt mai repede, la tine. Aș fi vrut sǎ ajung mai repede, dar cu cȃt mǎ grǎbeam, cu atȃt se porneau alte și alte furtuni de suflete, iar eu simțeam cum obosesc și viul din mine se scurge cǎtre rǎdǎcini. Te-am zǎrit de departe, mǎ așteptai de atȃta vreme!... Am adus cu mine toatǎ puterea și toate lacrimile adunate ani ȋn șir și ți le-am dǎruit așa cum ȋmi ceruse sfȃntul sǎ fac. Te-am privit ȋndelung și brusc mi-am amintit tot ceea ce uitasem odatǎ cu prima mea clipire aici pe pǎmȃnt; eram un suflet pierdut de tine acolo sus, ȋn cer și ȋntr-o zi, stȃnd cu Dumnezeu de vorbǎ, s-a ȋnvoit sǎ mǎ trimitǎ ȋn cǎutarea ta. Așa a suflat peste mine sǎ prind viațǎ și un val sǎ mǎ arunce cǎtre tine.
Acum sunt alǎturi de tine, mi-e bine și aici pe pǎmȃnt, unde ne-am creat un rai al nostru și ȋn care intrǎ uneori doar un ȋnger, cu vești de prin cer. Chiar azi, de dimineațǎ, a intrat, ȋn timp ce tu dormeai; mi-a șoptit la ureche cǎ acolo sus ȋncǎ se scrie despre noi, cǎ sfinții ne-au ascuns dorul ȋntre paginile acatistelor lor și mi-a dat biletul ǎsta:
