Aș fi vrut sǎ scriu, ȋmi treceau atȃtea prin gȃnd și continuam sǎ pǎșesc pe aleea umedǎ, de piatrǎ, acoperitǎ de frunzele ȋngǎlbenite. Era atȃta liniște, atȃta pace și atȃta tristețe pe alee... se auzea din cȃnd ȋn cȃnd cȃte o frunzǎ desprinzȃndu-se de viațǎ și dǎruindu-se pǎmȃntului.
Simțeam cum aerul rece al nopții ajungea ȋn mine mai dureros ca niciodatǎ, parcǎ tǎind ce ȋntȃlnea ȋn cale. Te-am vǎzut la capǎtul aleii așteptȃndu-mǎ, de parcǎ veneam din alte timpuri cǎtre tine; eram o umbrǎ rece ce se apropia de cǎldura ta, un suflet rǎtǎcit printre copaci, ascuns de lume și gǎsit de tine.
Am ridicat brusc privirea… ȋți vedeam doar lumina, așa cum o vedeam aievea ȋn gȃndul meu, așa cum o simțeam de fiecare datǎ cȃnd mi se așeza ȋn palmǎ; am trǎit și ȋn alte timpuri ȋn sufletul tǎu și te iubeam la fel ȋn gȃndul meu, ca și ȋn gȃndul tǎu. Eram acolo, ȋn fața ta, ȋn liniștea aceea a nopții, ȋn care se auzeau doar frunzele cum cad și undeva, la capǎtul pǎmȃntului, plȃngea cerul pentru noi cu lacrimi de stele.
Cȃte aș fi putut scrie…mi s-au risipit toate cuvintele…acolo, pe aleea umedǎ, de piatrǎ, la capǎtul cǎreia te zǎream ȋn ȋntuneric.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu