Zâmbetul și lacrima erau la început cei mai buni prieteni, dar la un moment dat un înger i-a certat pentru jovialitatea lor. De atunci s-au îndepărtat unul de altul, lăsând pe chipul oamenilor umbrele prieteniei lor.  Astăzi, de cele mai multe ori se trădează și rar îi vedem împreună. Omul pe al cărui  chip se întâlnesc, se poate declara norocos; puțini mai au puterea să râdă cu lacrimi.

Pentru că…

 

… e de neînţeles cum frumuseţea poate sta în lucrurile simple;

… am simţit de la început că va fi altfel;

… emoţiile au fost întotdeauna acolo şi greu de stăpânit;

… nu suntem singuri, sunt mereu îngeri în jur care au grijă ca fiecare emoţie să nu se risipească;

… aici Dumnezeu şi-a pus sufletul, între sufletele
noastre;

… pot să văd în tine mai multe decât văd alţii;

… ţi-am luat sufletul în palme şi îl ţineam acolo să se liniştească, ca pe un future fragil;

… ţi-am spus ce nu ţi-au spus alţii;

… ţinta mea e fericirea ta;

… te ţin mereu de mănă;

… sunt mereu atâtea lacrimi;

… simt de fiecare dată ceea ce simţi tu; îţi simt stările şi trăirile, oricare ar fi ele;

… vreau să vezi în tine tot ceea ce văd eu;

… pot să scriu la nesfârşit despre asta;

… fiecare emoţie a încercat să se ascundă în spatele zâmbetelor;

… te-am invadat şi ţi-am creat uneori discomfort;

… în tot discomfortul acela sta de fapt ascunsă inima ta;

… e atâta linişte în toată neliniştea ta;

… sufletele noastre erau pregătite pentru asta;

… dacă în vise există, trebuie să existe şi în realitate.

Fac ce vreau cȃnd mǎ uit ȋn ochii tǎi!...

-Vǎd, mǎ plimb, alerg, simt, mǎ joc, ating, tac, zbor-

 

            Cȃnd mǎ uit ȋn ochii tǎi, vǎd o lume a noastrǎ, construitǎ perfect pentru noi, cu munți, cu cȃmpii, cu rȃuri și mǎri, cu aer și viațǎ; iar noi o cuprindem cu brațele ca și cum ȋn felul ǎsta nu ne-o poate lua nimeni; e doar a noastrǎ.

            Cȃnd mǎ uit ȋn ochii tǎi, mǎ plimb pe alei pietruite de sute de ani, prin locuri ce azi ne par atȃt de cunoscute… pǎșești alǎturi de mine, cu pași repezi, nu cumva sǎ ne ajungǎ din urmǎ dorul; fugim de el de atȃta vreme și mereu ne ajunge și ne doare;

            Cȃnd mǎ uit ȋn ochii tǎi, alerg desculțǎ prin iarba rece și udǎ. Plouǎ! Şi parcǎ toate picǎturile ȋmi trec prin suflet și ajung pe pǎmȃnt revǎrsȃndu-se din mine. Inund tot pǎmȃntul cu potopul iubirii noastre.

            Cȃnd mǎ uit ȋn ochii tǎi, simt cum totul ȋn mine devine mai uman, mai cald și mai frumos. Îmi ești ȋn suflet, acolo unde ȋți era locul de atȃta vreme; suflet ghemuit ȋntr-un colț al sufletului meu!

            Cȃnd mǎ uit ȋn ochii tǎi, mǎ joc cu lumina din ei, atȃt de vie… o caut de fiecare datǎ cȃnd nu ȋndrǎznesc sǎ ȋți vorbesc; ea mǎ ȋnțelege, mǎ simte și mǎ crede. O simt, trecȃndu-mi ȋn joacǎ de pe un deget pe altul, lǎsȃndu-mi urme de cuvinte nerostite.

            Cȃnd mǎ uit ȋn ochii tǎi, ȋți ating sufletul cu vȃrful degetelor, pǎtrund ȋn el și rǎmȃn acolo, nu mǎ grǎbesc. Nu mai plec… Caut ȋntrebǎri, gǎsesc rǎspunsuri și ȋți umplu sufletul cu iubirea mea, iar inima ȋți pulseazǎ fericire.

            Cȃnd mǎ uit ȋn ochii tǎi, tac. Ascult liniștea, vǎd cum, de pe pǎmȃnt, pȃnǎ și umbra mea se chinuie sǎ ȋți spunǎ cǎ te iubește. Eu fac ce vreau, dar umbra nu mǎ ascultǎ, stǎ lipitǎ de tine.

            Cȃnd mǎ uit ȋn ochii tǎi, fac ce vreau. Visez cu ochii tǎi deschiși la tot ce nu aș fi ȋndrǎznit parcǎ sǎ visez. Ştiu cǎ toate visele noastre se vor ȋndeplini. Visǎm ȋmpreunǎ!

            Cȃnd mǎ uit ȋn ochii tǎi, zbor cǎtre cer, cu tine de mȃnǎ, sǎrind de pe un nor pe altul, pȃnǎ ajungem ȋn fața Lui. I-aș povesti cum e raiul nostru, aflat undeva ȋntr-un colț al raiului Lui, cum ȋngerii noștri se plimbǎ pe stradǎ, cum sfinții ne scriu despre trǎirile lor. I-aș arǎta cȃt de frumos e totul ȋn jurul nostru și ne-am opri ȋn fața ochilor tǎi; sǎ vadǎ și El minunea de care s-a lipsit ȋn cer și pe care a trimis-o pe pǎmȃnt…

 

Aș fi vrut…

Aș fi vrut sǎ pot sǎ ȋți zȃmbesc…

Așa, ca de fiecare datǎ cȃnd te priveam, dar nu am ȋndrǎznit. Mi-am dat seama cǎ nu mai existam, ne-am descompus ȋn particule fine și ne-am risipit.

Aș fi vrut sǎ pot sǎ ȋți vorbesc...

 Așa, ca de fiecare datǎ cȃnd simțeam cǎ nu pot sǎ ȋți vorbesc decȃt ție. Mi-am dat seama cǎ trebuie sǎ tac, cǎ nu vrei sǎ auzi nimic, decȃt tǎcerea umbrei mele.

Aș fi vrut sǎ te ating...

 Așa, ca de fiecare datǎ cȃnd simțeam o nesiguranțǎ și uneori poate chiar prea multǎ putere. Mi-am dat seama cǎ distanța e prea mare și nu aș mai ajunge niciodatǎ.

Aș fi vrut sǎ te ascult...

 Așa, ca de fiecare datǎ cȃnd ȋți ascultam orice poveste, dar mi-am dat seama cǎ tǎcerea ta e tot mai dureroasǎ și am ȋnceput sǎ mǎ retrag.

Aș fi vrut sǎ nu plȃngi...

 Așa, ca de fiecare datǎ cȃnd lacrimile ȋți curgeau pe foile ȋncǎ nescrise. Mi-am dat seama cǎ fiecare lacrimǎ ardea ȋn jurul nostru pȃnǎ cȃnd totul a fost mistuit.

 

Astǎzi…

 

            Astǎzi ȋmi va fi dor de tine, ca ȋn fiecare zi. Pentru cǎ, cu fiecare zi care trece, suntem noi. Pentru cǎ azi, mai mult ca ieri, aș vrea sǎ fiu lȃngǎ tine, sǎ pot sǎ ȋți spun tot ceea ce scriu și ce nu am scris ȋncǎ. Şi scriu. Zilnic. Ca și cum scriu totul pentru prima datǎ, ca și cum le-ai citi pentru prima datǎ. Azi, nu e cu nimic diferit de ieri, doar o zi de dor ȋn plus; o zi ȋn care sufletele ȋși plȃng ȋmbrǎțișarea.

            Astǎzi am sǎ vin ȋn ȋntȃmpinarea ta, atingȃndu-te ca pe ceva efemer, ca pe ceva ce se risipește odatǎ cu fiecare clipire. Pentru cǎ astǎzi am luptat din nou pentru fericirea ta. Am luptat pentru zȃmbetele tale, pentru sclipirea aceea din ochi pe care o ai de fiecare datǎ cȃnd mǎ privești.

            Astǎzi mǎ simt lȃngǎ tine mai mult ca oricȃnd. Pentru cǎ sunt acolo, pulsez ȋn inima ta și ȋți trǎiesc fiecare impuls. Azi sunt ȋn sufletul tǎu și lupt cu tot ȋntunericul din el, transformȃndu-l ȋn scȃntei fine de luminǎ; sunt acolo unde nu existǎ aer, decȃt culoare; trǎiesc ȋn tonurile sufletului tǎu, mereu schimbǎtoare, mereu trecȃnd de la agonie la extaz.

            Astǎzi ȋți construiesc ȋn suflet castele de nisip, cu ziduri de apǎrare de care sǎ nu poatǎ trece niciun rǎzboinic; și arboratǎ pe donjon am sǎ pun flacǎra din inima mea, sǎ ardǎ veșnic și sǎ-ți lumineze calea; ușa castelului sǎ-mi fie deschisǎ, sǎ vin la tine și peste veacuri, sǎ ȋți spun aceleași douǎ cuvinte și tu sǎ le ȋntemnițezi acolo sus, ȋn turn.

            Astǎzi te țin de mȃnǎ și nu am de gȃnd sǎ ȋți dau drumul, am sǎ-mi ȋncleștez degetele ȋn jurul pǎlmii tale și am sǎ-ți simt fiecare vibrație. Pentru cǎ azi e atȃta nevoie de tǎcere, ȋncȃt fiecare cuvȃnt dispare odatǎ cu fiecare gȃnd al nostru. Astǎzi zburǎm odatǎ cu fiecare atingere,  astǎzi nu mai e nimic care sǎ ne ținǎ prizonieri pe pǎmȃnt.