La pas cu tine, toamnǎ

   Am apucat la pas cu tine, toamnă, părea că astăzi te grăbești, că vrei să te risipești peste timp, să lași loc gerului să se așterne peste noi. Pășeam prin frunzele cǎzute și încercam să mențin ritmul impus de tine, ca și cum toată graba asta mă aducea din nou la viață.
            Alei pustii, ici-colo câțiva oameni ce ne rămân în urmă și alții ce aleargă înspre noi, copacii până nu demult umbroși se dezgolesc în fața ta, iar vântul le ciuntește coroanele. În jurul nostru, ești tu peste tot, te lași purtată pe brațe de sfinți în timp ce din cer te plâng toți arhanghelii cu lacrimi de foc. Aluneci printre nori și ne cufunzi în măreția ta, pe noi, muritorii ce te iubim pentru culorile tale, pentru aerul tău, pentru lacrimile tale, atât de cerute de pământ. Ești uneori atât de rece, încât ne tai cu privirea aruncata ca o lance asupra noastră și noi rǎmȃnem ȋmpietriți privindu-te, ȋn timp ce ȋți iubim fiecare adiere.

E plin de tine ȋn noi, ȋn toți... ne ești toamnǎ ȋn priviri și ȋn suflet...

Pǎșesc alǎturi de tine zi de zi, simțindu-te atȃt de aproape, ȋncȃt te ating pe frunzele ruginii, pe ploaia din tine, pe culorile ce prind din tine viațǎ și sfȃrșesc toate odatǎ cu primul ger.

Hai! Te invit la o cafea aici, pe terasa din colțul strǎzii; vom sta la masa de sub castanul ce ȋși apleacǎ ramurile ȋn fața ta, ȋncercȃnd sǎ te cuprindǎ, sǎ te ținǎ pe loc, sǎ nu-i mai pleci, sǎ ȋi rǎmȃi toamnǎ mereu, dezvelindu-i bustul de frunze. Şii, mi-am dorit ȋn fiecare an sǎ beau o cafea cu tine, dar ȋmi treceai parcǎ nevǎzutǎ, pȃnǎ cȃnd am decis sǎ te aștept pe aleea ce te aduce cǎtre sufletele noastre.

Ne pǎtrunzi ȋn suflet de fiecare datǎ cȃnd vine vremea ta, iar noi te trǎim ca și cum ai fi perfectǎ, vie și te risipești ȋntr-un aer ȋnecǎcios și umed, urcȃnd scǎrile cǎtre cer și privind cum peste noi se așterne gerul.

 

Vis

 

Te iau de mână și zbor cu tine de la un capăt la altul al pământului, să uităm de noi, să ne prăbușim în ocean, să înotăm printre toate epavele din adâncuri și să descoperim lumi necunoscute. Nu te teme, nu am să te las de mână, vom trăi pe fundul oceanului, vom înota printre corali și ne vom îmbrăca în alge, iar peștilor rǎpitori le vom deveni pradǎ. Evadǎm din cȃnd ȋn cȃnd pe pǎmȃnt, sǎ simțim nisipul umed sub tǎlpile roase de sare. Ne ȋneacǎ aerul umed, ne chinuim sǎ respirǎm, privim cerul și din el parcǎ coboarǎ ȋnspre noi sute de pescǎruși. Vom străbate oceanul, la fel cum îl străbat navele, gonind de la un port la altul, însă noi nu ne vom opri pe pământ, noi ne vom scufunda în fericirea din adâncuri, acolo unde nu a îndrăznit ȋncǎ nimeni.

Toamna, vom reveni pe uscat doar pentru a-i admira culorile. Ne vom plimba pe cărări pline de frunze dăruite pământului, printre copaci desfrunziți, abandonați cerului, așa cum ne-am abandonat noi cândva trupurile și am zburat către rai. Ce toamnă! Atâta grație, că până și ploii îi vine să cedeze în fața ei, de teamă că îi va uda mătăsurile cu care ne învăluie. Te temeai de fiecare dată când oboseam și simțeai că nu te mai țin atât de strâns. Te lăsai pradă gândurilor de teamă că vom cădea la pământ; am îngenuncheat de atâtea ori încât îți venea greu să crezi că nu am să renunț. Dar nu renunțam la povestea noastră niciodată, o scriam rând cu rând, împreună.

Am deschis încet ochii, trezită de ropotul ploii ce bătea în geam; era alb totul în cameră, pereți, geamuri, mobilier și nu știam unde sunt, nici în ce vreme; nu știam ce e dincolo de pereții aceia albi. Am simțit că te țin în brațe, ȋți simțeam respirația, dormeai ȋn adȃncul oceanului, ȋntre vise și fericirea ne veghea sufletele; era atȃta liniște ȋn noi... și ploaia fredona cele mai ample lucrǎri ale toamnei...