Clopotul mare răsună-n mănăstire,
Vestindu-ne parcă o nouă venire;
Prin sunetul prelung şi cadenţat
Ce-ţi dă fiori de-ai sufletul curat;
Se-aude de departe cum se zbate
C-acelaşi clopot bate-n mii de sate
Călugării-n chilii se roagă ne-ncetat
În haine negre, lungi, cu capul aplecat,
Vorbind cu Domnul prin tăcere
Şi mulţumindu-i că le-a dat putere;
Cu Psalmii-n mȃnă-un Serafim Părinte
Citeşte şi se roagă din Cărţile Preasfinte
Apoi ridică ochii fără să clipească
Şi-aşteaptă ca prin rugă să se nască
În el un suflet blȃnd şi iertător
Pentru cei vii şi pentru cei ce mor.
Sta ȋncremenit ȋn mană cu o cruce
Simţind mȃngaierea spre suflet cum se duce,
Iar ȋn juru-i lumȃnări de ceară
Vor parcă de la dansul scȃnteie ca să ceară;
Le-aprinde-apoi ȋncet pe fiecare
Îngenunchind să ceară ȋndurare
De la Hristos Domnul ce pe Cruce
Spre-a noastră mȃntuire a ȋndrăznit să urce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu