Ești aici acum, printre noi. Ai pǎșit atȃt de blȃndǎ, ȋncȃt nu am tresǎrit niciunul cȃnd ne-ai intrat ȋn suflet. Ţi-am simțit doar gerul, strǎbǎtȃndu-ne flǎcǎrile ce ȋncǎ ne ard sufletele și pe care le feream de tine cu palmele ȋnroșite de frig.
Ce iarnǎ ne ești!... cȃt frig și umezealǎ, cȃtǎ ploaie… Doar ȋn sufletele noastre ninge cu fulgi mǎrunți și deși, ce ni se lipesc de gene și care ne ȋngheațǎ lacrimile ascunse ȋn colțurile ochilor.
Nici tu nu mai ești ce ai fost, Iarnǎ! Ne-ai rǎmas doar friguroasǎ și ultimǎ ȋn an. Ne alungi grǎbitǎ toamna și amorțești totul ȋn jur, ca și cum ar fi nevoie de o pauzǎ.
Privesc spre tine, Iarnǎ, dar nu ȋndrǎznesc sǎ mi te apropii; mi-e teamǎ ca nu cumva frigul din tine sǎ ȋmi pǎtrundǎ peste tot ȋn suflet, sǎ nu mai rǎmȃnǎ pic de cǎldurǎ, iar lumina sǎ devinǎ rece și durǎ. Te țin la distanțǎ an de an, dar tu ne vii cu sǎrbǎtori, cu daruri, cu oameni dragi, cu Moș Craciun, cu bucurie. Şi trǎim cu toții același colind, același gȃnd și aceeași emoție a nașterii divine.
Ești Iarnǎ printre noi!... și fiecare vȃnt al tǎu ne
alungǎ gȃndurile rǎmase undeva pe drumuri, rǎtǎcind ȋn cǎutarea noastrǎ; iar
noi așteptǎm sǎ treci peste noi, sǎ te risipești ȋn cǎldura soarelui, topindu-te.
